Heretic 2

Prin 1994 (bag seama), Raven-ul, prin puterile lui, ne dăruia un joc numit Heretic, care, pe atunci, fusese primit foarte bine, iar termenul "shareware" încă nu era așa de bătătorit. Vremurile alea nu erau tocmai roze pentru un gamer, deoarece piața era la nivelul unei tarabe de cartier, iar cei care aveau acces la o mașină de 486 erau considerați niște boieri. Heretic-ul, la vremea lui, a stârnit interesul multora și, la fel ca Doom-ul, își făcuse un renume, iar prin faptul că era ceva mai altfel a reușit să atragă și lume care nu prea băga în seamă genul. Se știe că, dintr-un joc mai bun, se face un joc și mai bun, iar când e vorba de o dublă cifră, chestia devine aproape lege, mai ales dacă primul e un hit de-al de-alea. Aici, în cazul de față, treaba pare a fi mers un pic altfel, întrucât Raven-ul a lăsat să treacă vreo patru ani (o veșnicie, în ăst domeniu) până să se hotărască să facă un al doilea Heretic.

Acestea fiind scrise, să divagăm.

Heretic 2 e un joc care mie mi-a plăcut mult, dar nu pentru că ar avea vreo grafică ieșită din comun sau pentru că ar fi vreun 3D-shooter perfect. Nu. Mi-a plăcut pentru că are personalitate, iar personalitatea, în ziua de azi, e un lucru rar în jocuri. Poate că vă întrebați cum de un joc atât de "commercial" ca ăsta poate să aibă personalitate. Ei bine, are. Ce vreau să spun de fapt, este că un joc poate arăta bine, poate avea nu-știu-ce engine ultramodern care să facă minuni (și fără să ceară multe) fără să însemne mare lucru. Un joc trebuie să te atragă, iar dacă e vorba de un 3D-shooter, atunci trebuie să te și țină în priză. Nu vreau să spun că design-ul e cel mai important lucru dintr-un joc, dar contribuția lui e enormă. Un joc bine făcut, cu un design ușor customizabil poți găsi ceva reprezentativ, dar el devine lentila prin care se scurge povestea, acțiunea. El leagă totul de tine și dă un sens peisajului. În plus, lupta de care fac atâta caz e chiar poezie, iar poezia e ceva ce nu se poate învăța din cărți.

Ceea ce vreau să spun de fapt, este că, pentru mine, Heretic 2 nu e un joc perfect, dar e un joc care mi-a plăcut și pe care l-am jucat cu drag, până la capăt. Chit că nu l-a pus nimeni să se bage p-acolo înafară de mine. Ceea ce vreau să spun de fapt, este că, la arme, la îmbârligătura nivelurilor, la raportul acțiune-aventură ș.a. Și că e greu, dar nu imposibil.

veni vorba de arme, să gustăm din caș. O mirifică asemănare cu cele din Quake&Co. De la primul Heretic lupta corp la corp nu mi s-a părut o alegere înțeleaptă. Dintr-odată nu mai aveai loc de mișcare iar singura plăcere era despicarea dintr-o lovitură a unui monstrulec mai mare decât tine. Astfel care îi face pe unii înhăitați de Q&Co. să latre invers. Sunt cei pentru care numai "glonțu și sânjili pă păreți" fac deliciul unui joc. Nu zic nu. Dar știți vorba aia: "Cine nu castează-o vrajă dimineața, miroase a prost toată ziua!"

Scenariul

de față e unul destul de simplu, dar tocmai de aceea e bun: Corvus, eroul din primul Heretic, se întoarce acasă și găsește totul praf și pulbere. Molima s-a întins peste tot iar el trebuie să facă ceva. Bineînțeles că "ceva"-ul se rezumă la a face ordine. Nu e mare filozofie, dar nici nu era nevoie de-așa ceva, mai ales că nu ai timp să te gândești prea mult atunci când niște arătări îți dau târcoale. E chiar plăcut felul în care ești introdus în poveste și, mai ales, faptul că totul curge simplu, fără prea multe artificii. Uneori nu te simți niciodată în postura asta de făt-frumos-cu-buricul-din-crom-vanadiu.

Defensiva!!!

Ideea e că, în Heretic 2, nu prea poți să te bagi bou în mijlocul unei încăierări, pentru că o pățești. Trebuie să te ferești, să sari, să te rostogolești - ceea ce e chiar plăcut, mai ales că animația e foarte bună. E adevărat că unele arme te scot din impas, dar, în general, o luptă cere ceva mai mult decât reflexe și un deget iute pe trăgaci. Aici, faptul că vezi personajul din spate (third person, ca-n Tomb Raider) ajută enorm, pentru că poți vedea ce se întâmplă în jurul tău și, mai ales, poți aprecia mai bine distanțele. E o chestie de gust, dar mie așa mi-a plăcut.

Vizual, jocul e o bijuterie. Nu neapărat prin numărul de poligoane, cât prin felul în care sunt folosite. Texturile sunt frumoase, coloritul e cald și, mai ales, atmosfera e acolo. Iar dacă tot am ajuns la atmosferă, trebuie să spun că sunetul e la înălțime. Sunt momente când chiar te sperii, iar asta nu se întâmplă des.

Nu e efectul, dar cu multă poezie. O poezie care adună tot jocul, o poezie care e a efectului, dar cu multă poezie.

-Afantana