Abe's Exoddus

"jocul merită din plin să fie încercat, dacă nu cumva terminat"

Abe's Oddyssey a rupt gura târgului. O continuare era măcar de dorit dacă nu cumva absolut necesară. Așa că ea, continuarea, a fost făcută și nu știu cum s-a întâmplat că reușește să dea la cap jocului inițial, iar asta chiar nu e puțin lucru.

După ce ai evadat cu succes din Rupture Farms și ai salvat tot ce se putea salva în materie de Mudokoni și propria piele, o nouă problemă se ivește. Aceleași personaje mârșave care în prima parte foloseau carnea de Mudokon pentru făcut plăcinte, dezgroapă acum oasele Mudokonilor care au fost strămoșii tăi ca să facă din ele un soi de băutură pârșivă ce dă o dependență drastică. Așa că trebuie să te duci să oprești printr-o metodă oarecare minele respective. Oricum, știți prea bine, nu povestea contează.

In materie de engine nu s-a schimbat nimic. Aceeași rezoluție deloc înspăimântătoare, ba chiar foarte normală, combinată cu o paletă pe 16 biți, adică o grămadă de culori. A fost schimbată partea de sonorizare, conținutul nu engine-ul. Abe vorbește acum ceva mai pe nas. În rest, aproape totul identic din punct de vedere tehnic. S-a lucrat însă din plin la partea de idei și jucabilitate.

Prima idee care mi-a plăcut este că poți să iei sub control mult mai multe creaturi decât în prima parte. Practic, în afară de câinii ăia ofuscați, are probabil nu au creier pe care să-l controlezi, poți să interacționezi cu toate creaturile vertebrate din joc, ba chiar mai mult. Vedeți mai încolo la ce mă refer. Am spus creaturi vertebrate pentru că au mai fost introduși (spre disperarea lui Johnny care și-a mâncat nervii) niște viermi scârbavnici având prostul obicei de a te mânca cu fulgi cu tot dacă te-ntâmplii prin preajmă și te zăresc.

Fiecare creatură are propriul comportament și stil de luptă. Asta n-ar fi încă nimic, însă poți să și vorbești cât ești în pielea unui dintr-asta cu alții din aceeași specie. Astfel că mai legi o prietenie două, măcar cale de câteva ecrane, cât ai nevoie de ajutor.

Se mai adaugă aici și că ești în stare să iei sub control pe... ofițerii Sliggs-ilor care bântuie prin niveluri. Odată în pielea unui superior, dai ordine în stânga și-n dreapta, iar sărmanele creaturi le execută fără să crâcnească.

Au mai fost introduse și niște uși care se deschid numai dacă vorbește un Sligg în fața lor, mă rog, tot felul de idei. Și aoleu, mai e ceva: Mudokonii.

Mudokonii din Exoddus nu mai sunt atât de drăguți și de cooperanți ca cei din Oddyssey. Există mai multe tipuri de comportament. Unii sunt supărați pe viață și mizeriile ei și trebuie să-i consolezi (un banal "sorry") înainte să stea de vorbă cu tine. Alții pot da la contactul cu un gaz euforic - care se află exact acolo

unde e mai puțină nevoie de el - într-o criză de râs din care nu ies decât dacă îi plesnești, pentru că acum o poți face și pe asta. Mai există Mudokonii orbi, cei folosiți la săpatul oaselor propriilor strămoși, care la îndemnul "Follow me!" merg în direcția respectivă până dau de un perete, aud un "Stop!" autoritar din partea ta, sau își găsesc un sfârșit puțin vesel.

Toate lucrurile astea introduse au dus la o varietate mult mai mare de puzzle-uri. Există unele uși care nu se pot deschide decât dacă sunt acționate simultan mai multe robinete sau switch-uri. Singura soluție este să cauți pe undeva niște mudokoni, să-i convingi să vină cu tine, să-i protejezi pe parcurs (dacă sunt dintr-ăia orbi și de două ori mai interesant) și, odată poziționați în fața respectivelor dispozitive, să le comanzi: work! Băieții lucrează ascultători și gata treaba.

Acum că mudokonii s-au diversificat e una. A doua este că inamicii n-au stat nici ei degeaba. Pe lângă viermii mai sus pomeniți - care dorm și dacă te aud făcând zgomot se trezesc și te fugăresc cu abnegație - a mai apărut și un fel de Sligg (ăia verzi și cu mitralieră) zburător care aruncă în tine cu grenade. Și el, ca și colegii cu picioarele pe sol din prima parte poate fi luat sub control și pus la munca de jos.

De departe, cei mai enervanți sunt viermii. Ei sunt un fel de echivalent (un echivalent de multe ori mai nasol, dacă există așa ceva) al roiurilor de albine sau viespi din Abe's Odyssey. Frumos este că Pramiții și... scarabeii ăia, sau cum le zice, care au un soi de corn pe post de bot, sunt dușmani naturali ai respectivelor anelide scârboase, așa că dacă ai unul sub control și mai și cooptezi pe cale verbală încă măcar un tovarăș de specie, poți să dai iama în ei.

Prezentare. După aia analiză.

Analizând jocul după ce l-am terminat se văd următoarele. În primul rând dificultatea este mult mai normală decât cea a primei părți. Asta în primul rând pentru că - probabil în urma feed-back-ului corespunzător primit în ochi - producătorii au produs o opțiune de "save" oriunde în joc. Lucrul e de foarte mare bun simț și te scutește de multe necazuri. Chiar dacă îți permite, ba chiar te îndeamnă la un stil de joc mai "furnicuță", adică pași mici, mulți da' insistenți, tot e un lucru bun.

După aia, s-a mers parcă mai mult pe gândire și șpirifanturi în joc. Parcă fazele în care trebuie să ai degete fermecate, ochi de cameleon și noroc cu carul sunt mai puține. Mai multe faze în care te gândești ce trebuie să faci și nu te chinui la un lucru clar, da' imposibil.

Un al treilea element care nu se vede chiar din prima este faptul că jocul e o continuare. Adică îți dai seama că ecranele parcă nu mai au aceeași calitate de unicat din primul joc. Au încercat să facă multe din elementnle mai puține. Decorul din mai multe ecrane se repetă. Poate pentru că jocul e lung cât o zi de post, să pară lucrurile așa. Să nu înțelegeți însă că e un lucru care deranjează. Doar că nu mai e atât de artistic la tot pasul.

În sfârșit, sunt câteva idei care mi se par forțate. Știți din odiseea lui Abe că personajul cu pricina își dă... aere, la propriu, din când în când. Aici o face la comandă, iar cei din jurul tău pufnesc și se depărtează. Lucru de înțeles și chiar cu o doză bună de umor. Mai straniu e că după ce bei niște licoare dintr-aia făcută din oasele străbunilor tăi, aerele pe care le împrăștii devin explozive. Hm, mi-am zis, hai să zicem că... bine, acceptăm. Când însă am descoperit că poți să iei sub control, iertată-mi fie nonșalanța, pârțul respectiv pentru a te preumbla prin nivel asemeni unui duh verzui, urât mirositor și cu capacitatea de a exploda la comandă, a fost clar că gardul ditre nonconformism și aberație a fost sărit de către echipa producătoare măcar un pic. Oricum, să nu injurăm echipa care l-a făcut, pentru că nu merită. Chiar sunt niște meseriași, iar potențialul este mare. Sunt de urmărit pe viitor, cine știe ce minune mai fac.

Exoddus, nota 10

Una peste alta, jocul merită din plin să fie încercat, dacă nu cumva terminat. Deși este foarte lung, mereu e câte ceva de văzut. Și având în vedere că poate merge și în niște moduri mai slăbuțe grafic (imagine interlaced, de exemplu) astfel încât cei cu calculatoare mai cuminți să nu stea pe bară, rezultă că este soluția pentru reducerea productivității în orice birou de funcționari cât de cât înclinați spre joc și voie bună mai mult decât spre muncă.

Știți genul de cerere făcută de colegul mamei de servici sau de prietenele proaspete de la firma surorii: "Aaa, ai jocuri! Adu-ne și nouă unu'". Așa, simpatic. Fără împușcături, fără sânge, fără sport, fără bubuieli" Eh, chiar dacă despre Abe's Exoddus nu se poate spune că este curat ca lacrima la capitolul violență, se poate administra cu încredere. Face bine.

-Bugs