TIME LINE: Westwood Studios

Westwood nu a făcut multe jocuri, prin „multe" înțelegând chiar „multe", adică așa cum a făcut, de exemplu, Microprose (vine și vremea sa). Nu multe, dar, așa cum stă bine unei companii ce are sediul central în Las Vegas, produsele Westwood sunt, fără multe excepții, excelente. Nu o să fiu deosebit de riguros pentru că nu-mi stă în fire și-apoi nu e o lecție de istorie ce fac eu aici, pentru simplul motiv că nu sunt profesor de istorie.

ÎNCEPUTURI

WESTWOOD STUDIOS a fost fondată în 1985, când Brett W. Sperry și Louis Castle s-au apucat de trabă într-un garaj micuț din Las Vegas, Nevada. Povestea a evoluat spre bine și i-a condus pe aceștia de la convertirea jocurilor pre-existente pentru diferite platforme, la crearea propriilor titluri. Unele din aceste prime creații au fost: The Mars Saga, Battletech, Dragon Strike și Eye of the Beholder, care au adus companiei un oarece renume.

În 1992, Westwood a fuzionat cu Virgin Games, ceea ce a însemnat un uriaș pas înainte pe piața mondială a jocurilor.

Acum, Westwood este o firmă mare, cu un nume bine înrădăcinat în mintea gamerilor și nu numai și al cărei ultim produs C&C s-a vândut în numai câteva luni, într-un milion de exemplare.

RPG

Încep, așadar, cu vestita - cel puțin printre elevii silitori - trilogie purtând numele Eye of the Beholder. Trilogia cuprinde un număr de 3(trei) jocuri, toate intrând până peste cap la categoria Role Play. Cei care au fost pasionați de RPG-uri, probabil au jucat pe-ndelete Eye of the Beholder și îmi dau dreptate atunci când spun că au fost unele dintre primele RPG-uri și că n-au dezamăgit deloc. Bineînțeles, există și o ordine de clasare a celor trei jocuri, în topurile neoficiale. La noi în redacție se consideră că EOB 2: Legend of the Dark Moon (1991) este cel mai tare, urmat de EOB 1 (1990), EOB 3: Assault on Myth Drannor (1993) fiind pe ultimul loc.

Ei, dar să rostesc și câte ceva despre EOB-ul propriu-zis. Ar fi cazul să știți (citiți prin „dicționar") că un RPG presupune controlul unuia sau al mai multor personaje, caracterizate prin diferite numere, corespunzând calităților personale. În majoritatea cazurilor, personajul principal, alter-ego-ul tău este creat/ales la început. În EOB îți poți alege rasa căreia vrei să aparții (human, elf, halfelf, dwarf, gnome, halfling), precum și alte câteva lucruri ținând de personalitate (meseria, elemente de caracter etc.)

În EOB 1, Heros of Waterdeep s-au adunat să rezolve câteva probleme. Trimiși să scape țara de rău, au purces vitejește și prinși au fost în „dungeon"... De aici, lupte, aventură, role play.

La începutul EOB-ului 2, primești un mesaj urgent de la preotul regatului, Khalben. Acesta îți cere ajutorul pentru eliminarea diavolului care bântuie prin castelul Darkmoon. Persoana trimisă acolo nu s-a mai întors, așa că nu-ți rămâne altceva de făcut decât să te teleportezi la fața locului și să-i dai bătaie. Introducerea era ultra-țapănă pentru vremea respectivă, iar jocul era demn de ea.

Odată Dran (ăla rău') învins, orașul are răgaz să se refacă. Într-o zi, stăteai calm în taverna locală și-ți istoriseai aventurile, când ești rugat de către un străin să-i ajuți stăpânul. Asta este introducerea în EOB 3. Va trebui să găsești un obiect care să-l ajute pe tipul respectiv să repună mâna pe Myth Drannor, oraș aflat sub stăpânirea... unui „evil", natural.

Un alt role-play care vine din atelierele Westwood este Lands of Lore: The Throne of Chaos (1993), joculeț ce a primit titlul de „cel mai bun role play al anului". Povestea spune că în timpul regelui Richard Inimă de Leu, Scotia, o vrăjitoare animată de intenții prea puțin onorabile, reușește să pună mâna pe The Mask, un talisman care permitea purtătorului să-și ia orice înfățișare (nimic de-a face cu o mască). Regele cheamă în ajutor pe unul din slujitorii săi cei mai buni. Va trebui să joci rolul acestui slujitor, după ce în prealabil l-ai ales dintre cei patru disponibili: Ak'shel, Michael, Kieran și Conrad, fiecare cu specialitatea și personalitatea proprie. Vei pleca în căutarea unei pietre ce va permite regatului să se apere. Povestea pare banală și parcă scrisă de Frații Grimm, însă jocul n-ar trebui ratat. Acțiunea se complică, se întinde, se încurcă și descurcă succesiv, astfel încât, dacă intri adânc în joc, ai șanse mari să fii prins definitiv de scenariu și să devii un fan LOL.

Bineînțeles, grafica, sunetele, atmosfera, într-un cuvânt realizarea, vin să sprijine povestea. LOL are câteva imagini și secvența animate care nu s-ar face de rușine nici acum.

S-au auzite unele voci care susțin că la capitolul role-play efectiv, LOL ar fi mai slab decât Eye of the Beholder. Poate. Eye of the Beholder are unele elemente care îl fac mai dificil (de exemplu, nu poți să-ți odihnești personajul dacă prin preajmă mișună inamici, pentru că eroul are probleme cu psihicul) și asta ar putea fi interpretat ca un punct în plus. Unde mai pui că Lands of Lore dispune de hartă, chestie de care nu se auzise în EOB și care sporea dificultatea.

Eh, după cum minunile țin trei zile și orice pădure are uscăturile sale, Lands of Lore are o problemă. Mare, aș cuteza să spun. Problema este bug-ul care îl face să nu „meargă" pe procesoare INTEL 486 sau Pentium. Stați, nu săriți! Pe INTEL mai tare de DX/33. Bineînțeles a apărut un „patch" ce rezolvă situația, dar asta nu repară total lucrurile și probabil sunt mulți care nu l-au jucat din acest motiv.

Lands of Lore există și pe dischete și pe CD, astfel că fiecare poate avea ceea ce își dorește.

Buun. N-ar fi rău să vedeți cum stă treaba cu LOL, deoarece în curând o să scoată capul la lumină Lands of Lore 2: Guardians of Destiny.

Numai pe CD, jocul care va face din jocul LOL, seria LOL, are - cel puțin din ce s-a dat publicității - o grafică super. Atât de supărată e grafica, încât povestea nu are nici ea cum să fie prea plină de zâne bune și spiriduși zâmbăreți. Peisaje cu atmosferă lugubră, scheleți binevoitori, personaje antipatice, toate concură pentru a crea impresia de joc bun. Oricum, să nu fim entuziasmați până nu-l avem în mână, mai precis în CD-ROM.

QUEST

Ei, din vorbă-n vorbă, am ajuns și la Legend of Kyrandia, probabil una din cele mai cunoscute și jucate, serii de quest-uri. Kyrandia e plin de originalitate și nu trebie decât să ne amintim (aflăm) că personajul principal este, de fiecare dată, altul.

Legend of Kyrandia 1: The Legend of Xanthia (1992) îl are în centrul acțiunii pe Brandon, băiatul cel bun, gata să se lupte pe viață și pe moarte cu Malcolm, vrăjitorul nebun. Jocul e bun și n-ar trebui neglijat de cei care vor să aibă un palmares complet la secțiunea quest. În Kyrandia se introduce interfața care urmează a fi folosită și în următoarele două jocuri din serie, o interfață simplă, fără chestii gen „push", „pull", „give" și, deci, fără fraze grotești.

Legend of Kyrandia 2, pe numele mic Hand of Fate (1993), este axată pe un mister. Kyrandia, tărâmul mirific, dispărea încetul cu încetul. The Hand, hotărăște că singura cale de a stopa dispariția Kyrandiei este trimiterea ta într-o călătorie de plăcere, pentru a face rost de nu știu ce talisman. Ei bine, Mâna ține o întreagă teorie pe tema asta dar, având în vedere că la final vinovatul se dovedește a fi chiar ea, nu merită să-ți bați capul ca să asculți și să înțelegi.

Cert este că ești vârât în pielea unei frumoase și, culmea, tinere vrăjitoare și trimis în misiune. Pe parcursul jocului va trebui să folosești diverse ingrediente pentru a face anumite vrăji (asta pe lângă puzzle-urile specifice oricărui quest), cei de la Westwood neducând lipsă de imaginație, bun gust și umor. Hand of Fate este, în esență, un quest haios și nu unul horror, un joc simpatic și nu unul sumbru, așa cum ar putea sugera titlul.

HOF are și el (sau ea) un frate mai mare, pe CD, care are „fixată" problema cu procesorul INTEL, pe care jocul de floppy o are în aceeași măsură ca și Lands of Lore.

Al treilea și ultimul joc din seria Kyrandia, este Legend of Kyrandia 3: Malcolm's Revenge.

Malcolm a fost transformat în stană de piatră de către Brandon, fiind acuzat de uciderea familiei regale. Eliberat accidental, ai ocazia să joci rolul lui Malcolm și să-i dovedești în final nevinovăția (cuțitul cu care au fost înjunghiați majestățile lor era, pasămite, vrăjit și trecea singur la represalii dacă era atins de o mână împărătească). Dacă stau să mă gândesc, ești chiar ales rege.

Kyrandia 3 e un quest bun, chiar dacă un pic cam greu. Bine lucrat, sub toate aspectele, jocul aduce și elemente originale (poți să alegi modul în care Malcolm discută cu un anumit interlocutor: să fii drăguț, normal sau măgar), fiind primul din seria Kyrandia care apare numai pe CD. Bineînțeles full-speech, cu secvențe animate presărate prin joc, introducere de lăsat omu' cu gura căscată etc.

Cei care vor să termine K3 și n-au răbdare, timp, chef sau ce... n-or mai avea, pot să găsească soluția completă în numărul 3 al GO-ului.

La sfârșit de Kyrandia, să notăm o caracteristică egal valabilă pentru cele trei jocuri: sunt quest-uri liniare, nu te poți întoarce la o fază anterioară și, am putea spune că sunt structurate pe un soi de nivele, episoade...

STRATEGIE

Să nu uităm să menționăm aici Monopoly, un joculeț pe CD care tratează binecunoscutul joc de strategie și noroc. Mai bine zis, de noroc și strategie. Monopoly este „the first commercial game with Internet support". S-a anunțat de curând apariția jocului și pentru Macintosh.

Și uite-așa, am ajuns la hit-ul care a zguduit lumea jocurilor - pe PC în general - și pe cea a iubitorilor de strategie - în special - la strategia în timp real, care, în ciuda trecerii anilor, este la fel de apreciată, DUNE 2 - The Building of a Dinasty (1992).

Pentru cei care nu știu care e treaba cu Dune 2 (nu cred să fie prea mulți) am să spun doar că ești comandantul unor trupe, avansând în grad pe parcursul acumulării victoriilor, că vezi câmpul de luptă de undeva de sus, că trebuie să dezvolți o structură de apărare care să-ți permită pregătirea unui atac împotriva inamicului, că trebuie să ții seama de aspectul economic al problemei și, mai ales, că totul se petrece în timp real. Acțiunea se desfășoară pe Dune, planeta din cartea cu același nume și, chiar dacă un pic ciudat, nu are nici o legătură cu jocul DUNE făcut de Cryo.

The Building of a Dinasty a creat un stil, un gen. Și astăzi, lumea caută de zor jocuri „ca/gen/stil Dune 2". Sentimentul pe care-l dădea jocul, atmosfera, grafica, dinamismul situației, aspectele economice și strategice, sunetele, muzica, scenariul, toate veneau să-ți bage bine în cap gândul că Dune 2 este o capodoperă.

Creația Westwood-iană avea o introducere cu o grafică foarte tare pentru vremea aceea, iar vocea care se făcea auzită era tot ce putea fi mai de efect. Țineți minte, cred, faza cu „...your battle for Dune begins... NOW".

Odată început jocul, puteai alege una din cele trei case combatante: „the noble Atreides", „the insiduos Ordos" sau „the evil Harkonnen".

Fiecare casă avea armele specifice iar jocul cu una sau cu cealaltă avea un caracter diferit. Cert e că jocul te prindea într-un asemenea mod, încât singurul gând era „hai să termin nivelul, să văd ce arme îmi mai dă la urămătorul". Păcat că finalul nu a fost la înălțime, cel de la Harkonnen fiind singurul satisfăcător cu adevărat, pentru cel cu mâna pe mouse.

Natural, muzica, grafica și sunetele erau așa cum trebuie. Tema muzicală se schimba funcție de acțiunea de pe câmpul de luptă și asta însemna foarte mult în crearea atmosferei.

Eh, nostalgie, veți spune. Poate.

Oricum, dacă vă plac strategiile cât de cât și n-ați jucat Dune 2, ați pierdut „cea mai bună strategie a anului" respectiv.

Aproposito, există și niște misiuni pentru Dune2, de fapt niște scenarii modificate. Dacă vă uitați prin fișierul scenario.pak, puteți face, niște chestii simpatice.

E înfricoșător pentru noi cât de mult s-a apropiat Westwood Studios de actualele tehnologii pentru viitor.

— Departamentul Apărării al USA

Uf, am ajuns și la bucata cea mai frumoasă a istoriei. Prezentul.

Am spus că Dune 2 a creat un gen. În cadrul aceluiași gen a apărut Warcraft, Warcraft 2 mai apoi - amândouă jocurile fiind demne de toată stima. Cei care făcuseră Dune 2, au hotărât din timp care avea să fie următorul proiect. Se auzise de multă vreme de Command & Conquer, cei mai săraci cu duhul fiind gata să-l asimileze lui „Dune3". Command & Conquer: The Tiberium Conflict a apărut în 1995 și a fost descris, pe foarte-foarte scurt și în GO1.

Aș vrea să clarific un lucru, deoarece este păcat să se facă mereu confuzie. Command & Conquer este același gen cu Dune 2, este făcut de aceeași firmă, dar NU este Dune 3! Acțiunea, personajele, perioada, ba chiar planeta și galaxia C&C-ului, toate sunt diferite față de cele din Dune 2, astfel încât...

În Command & Conquer, poți lupta de partea oricăreia dintre cele două puteri ce se înfruntă pentru dominarea mapamondului: The Brotherhood of Nod, o frăție secretă (cândva) și The Global Defence Initiative, pe scurt GDI. Jocul s-a bucurat de un succes enorm, fiind extraordinar sub toate aspectele. Niște secvențe grafice care-ți tăiau suflarea, o strategie combinată cu o acțiune înrăită, totul susținut de sunete și muzică de nota 10, au făcut din C&C, cel puțin pentru un timp, prima opțiune pentru mulți.

Westwood a scos pentru C&C și un CD cu misiuni suplimentare, grupate sub numele C&C: Covert Operations (1996). Cuprinzând 15 mìsiuni noi și mult mai dificile decât jocul-mamă, având câteva secvențe animate în plus, precum și câteva melodii noi, pseudo-jocul s-a dovedit sub așteptările fanilor. Totuși, pentru cei care iubesc la nebunie C&C-ul, Covert Ops poate fi îndeajuns de bun (mai are și câteva niveluri pentru jocul în rețea, care mai pot aduce ceva la scorul total).

S-a anunțat de curând și apariția unui C&C nativ pentru Windows 95, jocul original având probleme cu acest... sistem de operare.

Dacă vorbim de așteptare, nu putem să trecem cu vederea C&C: Red Alert. Deși la finalul C&C-ului scrie alb pe negru „coming soon, C&C 2: Tiberian Sun", numele următorului C&C va fi Red Alert. Acțiunea este plasată temporal înaintea C&C-ului. Hitler nu a ajuns la putere, Stalin făcând acest lucru în locul lui. Jucătorul va putea alege tabăra aliaților sau pe cea sovietică, GDI-ul și NOD-ul nefiind pe atunci formate. Westwood promite un AI mult îmbunătățit, noi unități (avioane, submarine, hoți, medici), noi structuri, o grafică îmbunătățită (SVGA), într-un cuvânt: un joc mult mai bun decât Tiberium Conflict. Să vedem ce-o să iasă dar, mie mi se pare destul de clar că Red Alert va fi un mare succes.

Despre Westwood Studios ar mai fi de spus că, pe lângă multe altele, se ocupă - ca mai toate marile firme - de producția de jocuri și pentru alte platforme (Mac, PSX, NES etc.), dar asta e o felie care ne interesează mai puțin. Ar fi totuși, interesant de știut că Westwood a făcut un Lionking pentru Sega Genesis și Super Nintendo.

Deasemenea, Westwood a proiectat și dezvoltat câteva jocuri distribuite de Strategic Simulations (cum ar fi EOB 1,2) și de firme ca Epyx, Activision, Electronic Arts, Infocom sau Tengen. Jocurile respective nu sunt prea cunoscute, ar fi poate bine să le amintim, dar sunt multe-multe și micuțe așa că... Dragon Strike, Questron II, Pacmania, California Games, Winter Games, Hillsfar etc.. Unele vorbesc prin titlu despre ceea ce tratează (Ce-o fi „tratând" Pacmania?)

FINAL

Sperând că prezentarea oarecum haotică a Westwood-ului nu a dezamăgit (în definitiv, cine-a spus că „linia timpului" trebuie să fie dreaptă?) și așteptând cu nerăbdare noile producții, proiecte, jocuri 'n'stuf de la Westwood Studios, permiteți-mi să termin articolul în coadă de pește. La revedere și... GO.