Stratosphere
Fie că am citit sau mi-am imaginat, fie că am văzut pe la tembelizor sau pe foarte marile ecrane, totdeauna mi-au plăcut imaginile, mai mult sau mai puțin create de imaginația mea, cu și despre insule zburătoare. O bucată de pământ plutind prin văzduh, precum o Lapută Guliveriană ceva mai putin evoluată și cu ceva mai putin element educativ într-ansa, a fost mereu pe gustul meu. Așadar Stratosphere...
Se dă o problemă simplă: cum să concepi cea mai performantă fortăreață zburătoare din zona de conflict, oricare ar fi ea, având la dispozitie cu mult mai mult decât se obișnuiește în genere. Nu tu fuselaj de navă, nu tu carenă, nu tu tribord, babord, punte de comandă sau depozit de muniție, nimic din toate astea. Posezi o bucată de pământ, în cel mai pur sens al cuvântului, pe care te străduiești să așezi în mod optim îndeajuns de multe fortificații ca să te apere de focul fortărețelor inamice, îndeajuns de multă “fire power” ca să se simtă că exiști, îndeajuns de mulți cai-putere ca să nu te miști precum un melc monstruos și îndeajuns de multă energie ca tot amalgamul să funcționeze.
Așadar, libertate totală de design și acțiune. Spațiul pe care-l ai la dispoziție nu este fix, aria maximă pe care poți să construiești... pământ, depinzând de clasa căreia aparține fortăreața și fiind mai teren de golf sau mai teren de fotbal. Jocul este un soi de simulator, în care se combină cu destul de mult succes, o strategie Sim-City-că împreună cu un arcade nu foarte alert și un management “de război” aparținând Mech Warrior-ului.
Faza tare este că, în afară de construcția forăreței zburătoare în hala de lucru numită Construction Menu, există posibilitatea, cea mai folosită dealtfel, de a-ți modifica mașinăria în timp real, adică în timpul misiunii. Poți deci să-ți update-zi strategia și stilul de lucru din mers, după cum simți că e nevoie.
Oferta de arme, motoare, generatoare de energie și alte device-uri este impresionantă și deovdește o imaginație demnă de stimă a producătorilor. De la catapulte la tunuri și mitraliere, de la centrale eoliene la baterii solare, tot tacâmul este prezent. Faci cam tot ce-ți trece prin minte din minunea tehnologică pe care o ai sub control. Poți opta pentru diferite strategi de luptă, funcție de personalitate. Dacă ți-a plăcut totporul în Quake, îți pui niște fortificații țapene, montezi niște colți fioroși la prova “navei”, bagi o tură de motoare la pupa și te-nfigi precum un bull-terrier în primul inamic picat în labă. Dacă ești mai agil, pui accentul pe sistemul de ghidare și propulsie, mizând pe stilul de lucru lupesc - parcă așa susținea Jack London - “mușcă și retrage-te” (ceva de genul).
Tehnic
Jocul nu a apărut încă, așa că nu știu să vă zic mare lucru despre structură, putând însă să rostesc câteva lucurui la partea grafico-sonoră. Aceste câteva lucruri sunt și nu sunt prea roze. Nu sunt roze pentru că grafic, Stratosphere nu arată excelent. Se mișcă un pic dubios și, deși engine-ul de bază e cu poligoane și texturi, apar câteva elemente bitmap-ate (explozii, de exemplu) care sunt destul de importante și mai strică din aspect.
Rozul vine din cei 16 biți pe care îi suportă grafica jocului, bineînțeles dacă procesorul e de acord. Și mai mult roz vine din aspectul, foarte important, că jocul nu e gândit să “rupă” pe domeniul grafic, fiind preferat cel al ideilor, strategice, războinice...
Sonor? Ok. Aștept jocul final să văd muzica. Deocamdată, ok.
Total
Dacă v-ați jucat când erați mici cu lego (bulgăresc sau nu) și v-a plăcut, Stratosphere are mari șanse să vă placă și el. E destul de complex, de variat și de adânc, ca să te prindă și, chiar fără să-l joci în disperare, tot riști să pierzi niște vreme pentru a verific dacă viziunea ta referitoare la mașină perfectă de luptă este cea mai aproape de adevăr. Go.
-Bugs
