Die By The Sword

Pe spada mea că cel ce n-o zice ca mine o să-l fac s-o înghită, de va mai avea capul între urechi și trup sub gât. Și crede-mă, nu doresc nimănui a miroase oțelul ei. Atâta vreme cât mădularele mi-s sănătoase, gândurile limpezi și cablul la mouse neîntrerupt chiar zeii vor ține cu mine.

După Shattered Steel, Interplay nu promitea mare lucru. Singura promisiune mai apetisantă (StarTrek Academy) se întrezărea undeva departe și amânarea ei de încă vreo câteva ori l-a făcut să se piardă între alte lucruri calde cu tot felul de “Wing”-i. Dar a apărut Fallout. Și apoi Die by the Sword și asta încă nu-i tot. La pima impresie, dacă ne concentrăm un pic asupra doar acestuia din urmă (și asta tebuie să facem), jocul pare un fel de TombRaider cu săbii. De la Doom la Heretic n-a fost decât un pas. De ce nu s-ar fi încumetat și de această dată să adapteze un hit modern la o poveste de epocă. Vă imaginați deja că n-am mai fi vorbit destre DBTS dacă ar fi fost vorba de o siplă adaptare. Așadar, înșirăte mărgărite: sentimentul claustrofob de explorator se face simțit de la primul nivel. Misticul îmbinat cu fantasticul se îmbină perfect cu arhaicul, iar pe de altă parte V-Simul aduce noutatea. În plus varietatea în opțiunile de joc te lasă practic fără dorințe nesatisfăcute. Ia să vedem noi lucrurile mai pe larg, în detaliu că pe ansamblu deja am facut-o și nu sunt sigur că era cazul. Deci:

PE LAMA CUȚITULUI

Die by the Sword are nu mai puțin de trei opțiuni de joc single. Quest, care este cu poveste, niveluri, etc., Arena, un fel de DeathMach cu AI player-i și Tournament care este ceea ce și zice, respectiv un campionat cu AI-player-i pe un set de “arene”. Un design nebun și excelent al meniurilor și în general o interfața bine gândită. Ajungem însă și acolo. Povestea “Quest”-ului este simplă. Niște șobo-spanaci îți fură gagica fix de sub nas. O duc într-o peșteră și tu alergând după ea rămâi blocat pe dinăuntru. Chiar să nu vrei s-o salvezi, n-ai încotro. Așadar, “go planet” și studiază speologia. Afli însă pe parcurs că fata e folosită în scopuri magice și... mă rog. Chiar nu asta e important.

Contează că scenariul nu e aberant. E simplu și frumos, elementele de gameplay urmând să umple complementar fundația platformei de lansare a feeling-ului, cu destinație în zona extazului - românul s-a născut poet- Mamaaaa.

Am ajuns deci la jucabilitate. O nouă tehnologie, un nou algoritm, un nou engine ce se cheamă V-SIM permite acum jucătorului să miște de mouse (nimic nou până aici) spre a emula orice mișcare de braț, respectiv sabie. Asta dă voie oricărei fantezii să se exprime liber în frumoase coregrafii haotice și nu-i puțin. La asta adăugăm ceva sărituri, cățărări (extrem spus, pentru că-i vorba doar de un fel de agățare), salturile și fandările în orice direcție, un ghemuit, cotloane de explorat, puzzle-uri de rezolvat și mulți balauri de tăiat.

Acum, că veni vorba de tăiat, trebuie precizat că odată acționat asupra unei bucăți de inamic în mod corespunzător cu tăișul lamei, bucata poate fi detașată fără probleme sau în cel mai rău caz poate fi alterată textura ce-o învelește grijuliu. Imaginează-ți ce tare e faza când odată ce i-ai tăiat o mână adversarului, o ridici cu delicatețe și politicos i-o înapoiezi în moalele capului cu toată dăruirea. Bioforge să

trăiască pentru acele momente excelente de inspirație. Deasemeni poți bara o asemenea lovitură în cazul în care într-un multiplayer ești în situația de a-ți gusta involuntar propria halcă.

Ei, revenind la quest, spuneam că e bine închegat, cu o creștere a dificultății bine dozată. Întâlnești tot felul de personaje bizare, n-are pic de monotonie și tot bând sticluțe te faci ba mic, ba sănătos, ba, cel mai bine, “berserk” și atunci dă-i neică la monstruleci ca la știuleți. Are ceva din Price of Persia dacă mă gândesc la sticluțe și restul de treburi. Pot spune că are chiar mult. O muzică excelentă, pe structură contemporană (nu vă gândiți la hip-prostii ci la ceva gen X-Com Terror From The Deep) iar din partea sunetelor replicile tipului sunt chiar meseriașe. Cu alte cuvinte: E bun dom'le!

SOMETHING IS NOT RIGHT IN HERE

Trebuie să existe și ceva care să nu-mi plcacă nu? În primul rând bug-urile engine-ului m-au scos din sărite. Pentru că te bagă într-un colț unde nu vezi nici pe tine (te) nici pe cel în care dai (îl). În plus mi-ar fi convenit să zicem un mod de joc, undeva între Arcade (care există și, deși sărac, funcționează perfect. Ca să nu mai pun la socoteală că ai un editor de mișcări) și V-SIM. În V-SIM, chiar cu sensibilitatea controlerului (mouse-joystick) mare fiecare lovitură ar trebui cumva întărită. Altminteri orice mișcare de sabie e un fel de lovitură. Vrei să te scarpini în cap sau să lași sabia mai jos și deja ai făcut zdrențe un mogâldec, iar când vrei să dai cu sete nu există nimic înafară de efectul grafic al traiectoriei sabiei care să întărească o lovitură. Vrei, adică simt nevoia să apăs pe un buton și să declanșez foța ATUNCI și în direcția în care vreau eu. Asta însă e o chestie de obișnuință și putem trece rapid peste. În rest alte bug-uri în ceea ce privește calculul marginilor poligoanelor și un mod sucit de-a sări (cu ghemuit în prealabil) fac din eroul aventurii un tip cu noanțe de patetic și, de ce nu, comic. Altminteri, trebuie să recunosc faptul că, prin natura lui de a mă dezamăgi în punctele în care un puști ar face față cu ochii închiși, tipul meu are un pitoresc aparte. La urma urmei n-avem nevoie de supereroi perfecți. Țipă și urla Hot-Hot când îl gâdilă lava la tălpi și-n dos. Își dă cu părerea, are uimiri și se laudă când îi iese o figură. Asta-i un tip care-mi place. La urma urmei în locul lui am făcut EXACT LA FEL. Am rostit aceleași vorbe, omorât aceeași monștrii, vizitat aceleași locuri, înfruntat aceleași forțe. Cât dinspre partea fetei...

- Andrei

88

Ce ne place: Foarte dinamic și arătând bine din punct de vedere grafic. Compromisul ideal

Ce nu: Personajele și povestea sunt, ca să vorbesc eufemistic și total

PS

La un timp după eveniment.

Uite că fără să vreau revin. Tocmai am fost întrebat care e ultimul joc terminat. Îmi dau seama că în ciuda impresiei de “murdar” este un joc pe care l-am terminat. Nu ultimul, dar printre ele.

Totodată, am sentimentul că noul Indiana Jones, cel 3D, va avea multe de spus. Tomb Raider 3 (dacă nu se schimbă decât grafic- și eu cam așa prevăd) are o bună bucată de căsăpeală, o altă parte cam tot atât de bună de explorare dar aventura fetei nu mă mai pasionează.

Marele avantaj al lui DBTS este că are un personaj delicios, așa cum probabil Indiana va putea fi. Este foarte plăcut să dai spre sfârșitul jocului, după ce ai măcelărit trei sferturi din fauna plătită pentru figurație, peste un puzle logic. Varietatea și diversitatea o să conteze în curând, poate mai mult decât originalitatea. Sper să nu fie chiar așa, însă n-ar strica puțină diversitate. Este ceea ce a dus la jocuri ca BattleZone.

Pe urmele stilului aici dezbătut, pică și Prince of Persia 3D. Poate el pică cel mai bine. La data când am scris despre DBTS nu știam de proiectul celor de la RedOrb (Prince3). Mi-l doream de mult și... mă rog, știți povestea. Problema e că nu peste mult timp vom avea de aface din nou cu săbii și 3D și chiar sunt pus pe așteptat.

DBTS nu este și nu va fi un clasic, decât poate în cronicile GameOver care vor fi amintit că mi-a plăcut și că ideea, odată apărută a dus la crearea cine știe cărui joc nebunesc.

Oricum ar fi, sloganul rămâne același: dacă-l prinzi, nu-l ierta. La drept vorbind nu știu să fie mulți (mai ales la noi) care să facă rost de un joc și să nu-l joace. DBTS are avantajul că nu face parte din categoria de jocuri în care dacă ai văzut primele niveluri, știi cum se termină.

Așa că să-i mai dăm ascultare odată personajului și să vedem ce e în pagina următoare: “What the…”

- tot Eu