Blade Runner

Cine-ascultă, să se-ajungă, cine nu, un an să-i plângem de milă!

Una din marile noastre reușite la ECTS a fost acreditarea primită pentru prezentarea noii producții Westwood, BladeRunner. După ce am coborât într-un fel de bunker amenajat cu un ventilator de ăla de canal și cu un monitor de 2.6 m ne-am pus pe treabă cu vice-președintele companiei. Și uite ce-am aflat.

Mai întâi, pentru cei care n-au văzut filmul, citit cartea sau, pur și simplu, nu-și mai aduc aminte, se cuvin niște intervenții. În viitorul apropriat, după ce se colonizaseră mai multe planete, pe Pământ mâncarea se servea tot caldă. Androizii erau un adevărat succes, se foloseau mai peste tot ca sclavi, numai la noi, pe vechiul Pământ, erau interziși Acești androizi se numeau Replicanți. Ei (replicanții) erau de diverse tipuri, în funcție de necesități și aveau o durată de viață bine definită de la început. Creatorul lor și firma producătoare se află bineînțeles pe Pământ, în orașul în care are loc acțiunea. Câțiva Replicanți reușesc să evadeze de pe nu mai știu ce planetă și vin să-l roage, mai mult sau mai puțin frumos, pe creator să găsească o metodă de a le prelugii viața. Misiunea ta, în calitate de BladeRunner, un fel de încrucișare între vânător de recompense și statutul legal al unui polițist, este să-i elimini. Clar și simplu, dar mai bine vedeți filmul că-și face banii cu vârf și Harrison Ford pe deasupra. Este un clasic și nu vreau să mă bag la critică de film și final cu androizi plini de milă, că-mi cântă păsările. Pe noi ne doare de joc.

Mă doare, dom' doctor, rău, zău!

Cu siguranță cel mai greu lucru când faci așa un joc este capturarea atmosferei pe care o dă filmul și extinderea sa, expansionist, în joc. Într-un film e mult mai simplu să creezi o atmosferă și să o ții pe toată durata lui. E suficient să n-ai „puncți morți" și, eventual, o creștere pe parcurs. În joc de multe ori s-a întâmplat ca odată cu introducerea să-ți creeze cadrul și un început de înalt nivel, ca apoi să se fâsâie totul în prima jumătate de ceas. Eu am pățit-o cel mai grav cu Stonekeep. Ei, și numai faptul că un film normal are 2 ore și un joc dacă n-are câteva zeci nu-i prea roz. Chiar dacă e, deși rar, tot ai senzația de „bun da' prea scurt". Așadar e o temă grea pentru orice joc, baritamai(?) la un adventure, ca să nu mai vorbim de faptul că e vorba de o transpunere, iar atmosfera din BladeRunner e cu totul specială. Toată aglomerația aia, și neoanele.

Westood e o firmă serioasă și nu a folosit nici o imagine din film. Totul a fost refăcut de artiștii lor până la identitate. Astfel vei întâlni peisajele și personajele din film refăcute la detaliu. Nouă ni s-a spus de la început și bine ne-a prins:" Aceste imagini nu sunt din film". Nu s-au oprit aici. Filmul era un pic prea strâmt pentru jocul pe care vor ei să-l facă. Așadar peisajul de care vorbeam a fost extins. De la 5 locații câte sunt în film (piața și câteva interioare), puține dacă stai să te gândești, băieții s-au exins până la 109. Personajele au fost render-ate cu de la 50000 până la 80000 de poligoane, încât nu-ți dai seama că nu e film. Cum spuneam noi l-am văzut pe un ecran de 2.6 metri. Animația e facută perfect, folosindu-se de acum de vechea tehnică a capturii de imagine după care totul e refăcut cadru cu cadru în 3D. Există 70 de astfel de personaje, care se duc la servici, mănâncă, se culcă, au viața lor independentă. Toți render-ați astfel pentru că pe cei din secvențele animate îi găsești în joc, cum spuneam, văzându-și de treabă. Jocul preia aceste personaje și, fără să-i pese de câte poligoane are unul, îl convertește la un format ce are 5, 10 până la 20 de mii de poligoane. Majoritatea personajelor sunt în joc render-ate cu 20000 de poligoane. Pot fi simultan pe acran câte 8 personaje din acest fel, ceea ce înseamnă cu totul cam 2 milioane de poligoane pe secundă, la 15 fps (frame-uri pe secundă) asta mergând pe orice placă video ce suportă 16 biți. Fără nici un accelerator. Dar stați o clipă, jocul nu va fi în 16 biți ci în 24. Păi atunci...? Atunci ne uităm încă o dată cruciș ducem mâna la cingătoare și până să ne hotărâm, aflăm că prin schimbarea foarte rapidă a două culori poți emula pe o placă de 16 biți imagini de 24, chiar mai mult. Treaba e vizibilă dacă faci un screen-shoot și te uiți la el cu lupa pe un monitor de 17 inchi. Aveți de gând? Eu zic să-i iertăm!

Titlu

Jocul este un simulator. S-a extins denumirea. Nu, desigur nu este un simulator de genul celor la care vă gândiți. Este un simulator de oraș. Nuu, nu sim-city. Mă refer la faptul că, așa cum vă spuneam, lumea își vede de treaba ei normal și, pe lângă lume, întreg orașul. De fiecare dată când îl joci e un pic diferit. Sunt 12 suspecți,(spre deosebire de film unde erau 4 sau 5 cunoscuți), de fiecare dată altele putând fi persoanele pe care le cauți, deci altcineva poate să fie replicant.Nu poți fi sigur niciodata când începi, pe cine trebuie să împuști. Trebuie să aduni indicii, și sunt sute de indicii, de fapt sunt peste 1000. Nu ai un inventory, pentru că de fiecare dată când gasesti ceva trece direct în baza de date și este accesat automat când este nevoie. Indiciile se selectează în funcție de suspect și te scutesc pe tine de dus grija unui inventar. Să spunem deci adio fazelor în care încercai orice obiect din inventar cu toate obiectele de pe ecran. (Vezi în Rama: Alien device cu Alien cube și toate erau așa). Poți să-ți examinezi obiectele văzute frumos în 3D, când le găsești și le poți accesa la mare nevoie. Este un simulator cum spuneam, pentru că dintr-o cameră într-alta nu treci ca dintr-un ecran în altul ci vine camera și te urmărește, iar dacă dai un colț vine după tine frumos (deci nu e un scroll, ci un render) și face asta în timp real. Dar asta nu-i nimic. Pe deasupra acestui peisaj de o calitate înspăimântătoare sunt o mulțime de efecte, cum ar fi ceața sau ploaia. Practic fiecare locație este renderată de două ori și cu toate astea efectele sunt calculate pe loc. Există umbră în timp real, efecte de iluminare, personajul, deși arată ca un sprite (adică la fel ca în fotografie) este făcut poligonal (20000 poligoane, cine le mai vede?). Peisajul însă întrece orice imaginație. Toate neoanele se reflectă în toate băltoacele și mici licăriri de genul „lans-flare" se fac automat iar detaliile sunt impresionanate. N-am mai zis asta? Da, dar nu mă pot abține. Jocul are în prezent 260 Gb. Nu vă speriați, asta e la ei acolo, unde merge pe o mașină cu 700 Mb. de RAM. El, comprimat, v-a avea 2.6 Gb, va fi pe 4 CD-uri, va merge pe minim un P90 dar se recomandă un 133. Mai trebuie 16 Mb de Ram, Win95 și un 4xCd-Rom.

-Nu, doamne ferește, comprimat nu înseamnă că trebuie să-l decomprimi acasă, he he, ce-ți veni? Păi judecă, ce, ești pateu? 2.6 Gb pe 4 CD-uri. Hai că-i bună! Hai, șterge-o la culcare! Du-te, termin ăsta și vin și eu.

Continui: Tare mi-e dragă. Este poate singurul câștig și lucru care-mi mai dă alinare. Scriu cu o singură mână, dreapta tot mă mai doare. N-am să înțeleg de ce m-a salvat atunci. Poate ca să-mi dovedească că e mai uman decât mine. Pe undeva nici nu-mi pasă. Eu m-am ales cu ceva... și nici nu știe că-i o replicantă. Da, asta mă sperie un pic!

-Bubble