Extreme Assault

Producator: Blue Byte

Minim	Recomandat
486/120/16M	P5•166/16M
2X CD•ROM	2X CD•ROM
	SVGA Card
	Sound Blaster

Toată lumea a jucat sau măcar auzit de Terminal Velocity. Păi, dacă am combina acțiunea îndârjită și calitatea grafică a TV-ului cu un strop de stategie de luptă, cu un scop mai complex decât distrugerea a tot ce mișcă și cu un cât de subțire fir epic? Întrebarea asta și-ar fi pus-o Blue Byte?

Avem va să zică un joc în primul rând de acțiune și în al doilea rând un pic de simulator. Te afli la bordul unei bijuterii a tehnicii militare de prin viitor, un elicopter, Sioux AH-23 pe numele său. După un timp, schimbi locul de muncă și te așezi într-un T1, un drăguț hovertanc, deloc mai puțin fioros sau eficient. Ai de cutreierat 6 zone de luptă fiecare cu o serie de misiuni, toate laolaltă formând scenariul, adică nu treci dintr-o misiune în alta poposind prin cine știe ce meniu, ci cursiv. Dacă te uiți în spate la intrarea în misiunea x poți vedea peisajul în care ai luptat la misiunea x-1.

Cu vaporașul în Cișmigiu. Cu elicopterașul... prin zonă.

Obiectivele pe care le ai de îndeplinit nu presupun vreo complexitate deosebită a tacticii aplicate, strategia ii-omor-pe-toți-și-pe-urmă-mai-văd putând fi aplicată întotdeauna. Totuși, există misiuni în care lupți contra cronometru, în care ai de apărat un anumit obiectiv și în care modul de luptă încet-dar-sigur nu este de ajuns.

O noutate este modul în care ești forțat să joci la un anumit nivel de dificultate. Dacă joci pe Easy, nu joci decât 2 zone de conflict. Pentru modul Normal ai la dispoziție 4 zone, iar pe Dificult și Extreme poți avea satisfacția totală. Ingenios sau parșiv? Și una și alta.

Un lucru făcut bine

Se observă clar că Blue Byte s-a concentrat puternic asupra calității tehnice a jocului și, pe onoarea mea, le-a ieșit. Fără doar și poate, grafica Extreme Assault-ului, chiar dacă nu fixează noi standarde, este tot ce poate fi mai bun. Dealtfel, Blue Byte luaseră un start bunicel în cursa engine-urilor grafice cu Archimedean Dinasty.

Cu vaporașul în Cișmigiu. Cu elicopterașul... prin zonă.

Primul punct pentru Blue Byte îl reprezintă varietatea de moduri grafice pe care le acceptă jocul. 320x200 sau 640x480, în 256 de culori sau hi-color. Acum vă dați seama că în modul grafică ăl mai disperat și având detaliile terenului și ale obiectelor fixate la maximum, ce ni se-arată pe ecran nu poate fi deloc rău. Și-apoi, e vorba și de designeri și de concepție. Elicopterul pe care-l comanzi este absolut bestial ca înfățișare, iar inamicii nu se lasă mai prejos. La capitolul explozii și fragmente aferente Extreme Assault stă foarte bine, chiar dacă n-am observat efecte de iluminare. Asta ar putea fi interpretat ca un punct în minus, însă de ce să pui efecte de iluminare dacă nu sunt musai necesare?Mai ales știind că asta îți omoară jucabilitatea și crește rău de tot cerințele tehnice?

Una peste alta, poți să-ți alegi un astfel de mod grafic încât să poți juca decent, să arate bine și să se miște pe deasupra. E frumos că poți să schimbi din hi-res în low-res „on the fly" (în timp ce joci va să zică) și dacă simți că vrei mai multă viteză sau mai multă frumusețe, nu trebuie să muncești deloc.

Și nu numai

„Blue Byte s-a concentrat puternic asupra calității tehnice a jocului și, pe onoarea mea, le-a ieșit"

Deși la început pare un pic anost și lasă impresia că n-o să te prindă și că o să-l lași baltă după câteva misiuni, plictisit de pulverizat inamici în stânga și-n dreapta, Extreme Assault are ceea ce-i trebuie că să se vâre pe sub pielea celui pasionat de acțiune și nu numai. Misiunile sunt scurte și pline de dinamism. Nu cauți turbat vreun loc, nu duci lipsă de companie niciodată, nu există timpi morți și, cel mai important, există o varietate mare a peisajului și a inamicilor.

Cu vaporașul în Cișmigiu. Cu elicopterașul... prin zonă.

Poți să intri prin clădiri, tuneluri, treci pe sub poduri, distrugi clădiri, generatoare ce alimentează câmpuri de forță sau porți blindate. Mai răpești din curtea dușmanului un ostatec, mai ataci un transport de muniție, mai cu rachete, mai cu bombe, totul e să ai mână îndemânatică și, eventual, noțiunea timpului.

Cum?

Ca la un joc de acțiune, interfața e simplă, iar controlul mașinăriei e simplu și deloc frustrant ca în alte cazuri (vezi Sand Warriors). Sus, jos, înainte înapoi, ba chiar și Strafe (aici Drift) stânga-dreapta. Prin misiune, culegi de pe drum muniție și energie, astea apărând de obicei în locul în care și-a luat zborul spre ceruri sufletul vreunui nefericit inamic, laolaltă cu o bucată din nava sa.

Nu singur? Ba… da

Multiplyer-ul a fost luat în calcul. Se pot juca până la patru omuleți pe o rețea locală, însă nu este cel mai fericit mod de joc. Death-match-ul care se încinge are tendința de a se transforma într-o serie de morți alternative, datorită lipsei de locuri în care să te ascunzi (radarul poate fi pus off) și unei oarecare deficiențe la viteză și mobilitate.

Și în modul multi-player, poți să treci de pe scaunul de pilot de elicopter pe acela de conducător de tanc, ca să vezi cum stau lucrurile și văzute de la sol. Hm, aș vrea să văd și eu tancul ăla care poate strafa. Eh, de-aia-i zice hover.

Așa că

La final recomand cât se poate de călduros jocul tuturor doritorilor de acțiune, ba chiar și acelora care au impresia că așa ceva nu e pe gustul lor. Pe vremea lui Wing Commander 1, dacă nu-ți plăcea arcade-ul, nu jucai. Acum, când orice amărât de joc de împușcat băieți răi beneficiază de un engine grafic crizant și îți pune la dispoziție un univers așa bine pus la punct, e timpul să ne călcăm pe inimă și spunem „Mă, io nu le-aveam cu joacele-astea cu pușcoace da' știi ce? Asta îmi place. Pur și simplu". Go?

-Bugs

Ce ne place	Ce nu
Realizare tehnică excelentă. Scenariile misiunilor sunt chiar ok.	Jocul multiplayer e slăbuț și nu oferă satisfacție. Nici măcar ăluia care învinge.

Cu vaporașul în Cișmigiul subteran. Cu elicopterașul... prin zonă.