Diablo

Prima hotărâre pe care am luat-o după ce am văzut jocul, după ce l-am jucat prima seară, a fost să-mi arunc toți colegii de redacție pe fereastră, dacă îndrăznesc să-i dea sub 90 la scor. A doua a fost să mă arunc și eu, dacă jocul ăsta n-o să ridice popularitatea RPG-urilor cu cel puțin câteva procente.

Întotdeauna i-am considerat pe cei de la Blizzard niște mari profesioniști pentru că au reușit să facă istorie de-a lungul a două generații de strategii în timp real. Acum, când Diablo e terminat și „răul" deja făcut, calitățile lor de mari programatori, designeri și inovatori, le oferă un loc de frunte în lumea RPG-ului.

Diablo s-a născut din dorința firmei de a arăta că pot produce și altceva în afara strategiilor. Aflând despre intenția Blizzard-ului de a produce un RPG, firma Condor din California și-a oferit colaborarea prezentând proiectul unuia foarte original, un fel de melanj între Ultima și Crusader, dar la fel de dinamic și de furios ca DOOM-ul, după spusele lor. Dacă nu l-aș fi văzut m-aș fi scărpinat gânditor în barbă, neînțelegând cum naiba poți aduce un roleplay la jucabilitatea furibundă a DOOM-ului. Acum însă...

Zis și făcut. Proiectul a fost acceptat, Condor și Blizzard au pus bazele unei firme numite Blizzard North, promițând un RPG impresionant:

Poveste

De la începutul începutului, în universul lui Diablo, a existat o luptă continuă între Îngeri și Demoni, numită „The Great Conflict" și cauzată de naturile contrarii ale acestora, ca și de dreptul câștigătorului de a stăpâni lumea după Apocalips. Odată cu apariția Omului conflictul a ajuns într-un impas. Pentru că oamenii aveau însușirea unică de a putea alege între cele două Puteri, ambele tabere și-au dat seama că aceștia sunt cheia victoriei și și-au trimis emisari în regatul lor. Etapa aceasta a conflictului poartă numele de The Sin War. Demonii au încercat prin teroare să-i oblige pe oameni să li se alăture, iar îngerii au încercat să-i protejeze pe muritori. Metodele îngerilor, pline de severitate și de asprime, n-au făcut însă altceva, decât să-i îndepărteze pe oameni.

Conflictul a continuat, devenind însă vizibil doar pentru o parte din oameni, câțiva inițiați care s-au alăturat fie unei tabere fie celelilalte. Magicieni sau Vrăjitori, cum au fost cei ai clanului Vizjerei, au studiat Demonii, le-au învățat puterile și slăbiciunile, au învățat cum să-i invoce sau controleze.

Cei trei conducători ai Iadului, Mephisto - the Lord of Hatred, Baal - the Lord of Destruction și Diablo - the Lord of Terror, au văzut în oameni rezolvarea conflictului și și-au îndreptat atenția către aceștia. Doi dintre lorzii mai slabi, Belial și Azmodan, au reușit să-i conving pe ceilalți că celor trei conducători le e frică să continue lupta și au pornit un război intern care a dus la exilarea celor trei în lumea oamenilor, sub formă de spirite.

Ajunși acolo, cei trei lorzi au făcut ce știau mai bine, câte un război, câte un om posedat... secolele au trecut...

Până când pe scara istoriei a apărut un ciudat și până atunci obscur, ordin de magi, numit Horadrim. Despre frăția secretă pe nume Horadrim nu se știu prea multe. Se pare că a fost fondat de un Înger numit Tyrael prin unirea mai multor clanuri de Vrăjitori ai Estului îndepărtat. Ceea ce se știe sigur este că scopul și soarta le-a fost să întemnițeze cele trei mari răuri cu ajutorul puternicelor artefacte numite Soulstones. Mânuite cum trebuie, aceste pietre, capabile să rețină în interior orice rămas fără trup, au dus la capturarea și întemnițarea lui Baal și Mephisto între dunele Deșertului Estic.

Sorcova, vesela, să trăiți, să înfloriți... or something.

Diablo și-a căutat salvarea în Vest, dar n-a făcut decât să-și amâne puțin condamnarea, în cele din urmă fiind și el întemnițat de Horadrim, lângă râul Talsande.

În acest loc, călugării Horadrim au rămas să păzească sufletul captiv al demonului. Au construit o rețea de subterane, unde să țină închisă periculoasa putere a pietrei închisoare. Deasupra au zidit o biserică.

Anii au trecut și membrii Ordinului, odată scopul lor atins, s-au împuținat, iar Ordinul, fără urmași, a căzut în obscuritate.

În jurul ruinelor vechii biserici s-a înfiripat un sat, Tristan. Pe străvechea temelie a fost construită o nouă biserică, iar pacea se părea că va fi definitivă.

Până în ziua când Lazarus, episcopul regelui acelor locuri, a căzut sub influența încă mare a lordului întunecat și a fost convins de acesta să-l elibereze. Deși slăbit de lunga întemnițare, Diablo și-ar fi putut recăpăta întreaga forță, odată cu găsirea unui corp pe care să-l locuiască. Atenția i s-a îndreptat chiar către regele Leoric însuși, dar datorită psihicului deosebit de puternic al acestuia, n-a reușit decât să-l arunce pe drumul fără întoarcere al nebuniei. În fața insuccesului, Lordul Terorii și-a îndreptat toate forțele spre tânărul prinț Albert. Lipsit de puterea psihică a tatălui său, Albert a fost repede atras în subterane, pervertit și transformat într-un simplu receptacul pentru entitatea care sălășuia acolo.

Zguduit de această ultimă lovitură, Leoric își acuză proprii înalți cavaleri de înaltă trădare și ordonă uciderea lor. Convinși de nebunia regelui lor, cavalerii îl capturează, îl execută și-l înmormântează în subteranele bisericii, pentru a stăvili răul. Ultimele cuvinte rostite de Leoric aveau să fie un blestem ce condamna sufletele foștilor lui paladini să-l slujească după moarte.

Lupta folosind magia poate fi uneori singura soluție pentru oricine, dar pentru un vrăjitor este, de obicei, cea mai indicată

Monștrii care-i urmaseră în exil pe cei trei lorzi, încep să se adune în subterane pentru a-l sluji pe cel care se eliberase. Terorizați de straniile apariții, oamenii încep să părăsească satul, ducând cu ei zvonurile despre întunecata putere ce crește în întunecimile de subt biserica părăsită.

Nimic nu părea să-l poată opri pe Diablo din drumul său spre victorie, până când un călător ciudat apăru în Tristan...

Tehnicu' tehnicu'

„Meștere, nu da drumu' la turbină că sunt înăuuuuu..."

(banc de pe la noi)

Diablo merge bine sub Win95. Numai că-ți trebuie mult RAM, CD-ROM rapid și/sau multă răbdare. La modul serios, dacă nu ai un CD-ROM rapid, până încarci un nivel, poți să mănânci ceva dacă te miști destul de rapid. Cât despre RAM, dacă e puțin nu merge bine Win95-ul așa, singur, darămite jocul.

O altă dificultate, mai mult sau mai puțin tehnică ar fi sistemul de salvări. Odată început jocul, nu poți face decât o singură salvare, neavând astfel decât un singur nivel de „UNDO". Soluția ar fi să copiezi salvarea în altă parte și să o suprascrii.

S-a acordat mare atenție multiplay-ului. Se pot juca 4 oameni în rețea locală, 2 prin modem și, foarte important, oameni din lumea largă prin serviciul BATLLE.NET. Pentru toate metodele există posibilitatea jocului cooperativ sau după metoda „dă-i la cap".

Pe partea de realizare tehnică efectivă, adică grafică și sunet, eu personal n-am fost în stare să găsesc vreun cusur nemernicului de joc. SVGA, finețe, stil, design, atmosferă. Muzica este excelentă, cât despre sunete și voci, creatorul sonorizării Warcraft-ului nu avea cum să se dezmintă.

Aparenta fragilitate a personajului feminin, n-ar trebui să înșele pe cei obișnuiți cu RPG-urile. Fată, fată, da'... he, he, he.

To be or not to be a RPG

„He was skillfull enough to have lived still, if knowledge could be set up against mortality"

W. Shakespeare

Faptul că explorezi labirinturi e obișnuit într-un RPG. La fel faptul că ai de măăcelărit o

armată de monștri din ce în ce mai feroci, pe măsură ce intri tot mai adânc în dungeon, folosind arme, diferite artefacte pe care le găsești la fața locului sau magie, ca în cazul de față.

Definitoriu pentru un RPG e faptul că poți controla unul sau mai multe personaje care dispun de o serie de caraceristici (forță, dexteritate, experiență etc.) pe care și le dezvoltă funcție de evoluția jocului.

În Diablo, poți alege între trei tipuri de personaje, poți controla doar unul în timpul jocului și, spre deosebire de RPG-urile clasice, punctele de exeprienţă acumulate le poți adăuga la abilitatea pe care o dorești dezvoltată (dat cu magie, dat cu parul...).

Blizzard a considerat că unul din marile neajunsuri ale unui RPG este că, la fel ca în cazul quest-urilor, odată terminat și plăcerea explorării aproape dispărută, interesul pentru jocul respectiv scade aproape de zero. Labirintul e întotdeauna același, obiectele „acelea" sunt „acolo" și trebuie duse „acolo" , de fiecare dată când îl începi, presupunând că faci acest lucru. Diablo dispune de un Random Generator, care folosind o bancă de date conținând texturi, personaje, dialoguri și, mă rog, tot stuff-ul electoral, generează de fiecare dată alt labirint, cu creaturi și obiecte altfel dispuse și, bineînțeles, altă arhitectură. Dar asta nu e tot. Cei din satul de la suprafață pot să te roage într-un joc un anumit lucru și cu totul alt lucru într-un alt joc. Te pot ajuta într-un fel sau altul. De exemplu, jucând cu un warrior, Griswold, fierarul, mi-a povestit despre o nicovală magică ce ar fi permis fabricarea unei săbii capabilă să transforme în realitate zicala „una-i dai și popa-i cântă". Altă dată, pe când eram Sorceror, am primit de la vraciul satului un inel magic drept răsplată că am descoperit în subterane fântâna care otrăvea râul sătenilor (fântână pe care nu o întâlnisem în jocul anterior). Quest-urile pe care le ai de îndeplinit nu sunt totuși chiar foarte multe și le poți întâlni mai des, însă împreună cu obiectele unice și personajele cheie diferite, pe care le întâlnești în labirint, reușesc să ofere de fiecare dată un fir epic diferit jocului.

La sfârșitul călătoriei te așteaptă Diablo și hoarda lui de demoni preferați.

În Diablo există 200 de tipuri de creaturi și 42 de vrăji și nu prea ai cum să le întâlnești pe toate în timpul unui singur joc și se cheamă că pierzi o bucată de distracție. Chiar dacă nu ne aflăm în fața unui sistem perfect, Random Generator-ul, reușește să crească considerabil jucabilitatea și face un pas spre RPG-ul absolut.

Structura

Labirintul este structurat în 16 nivele, peisajul schimbându-se din 4 în 4, nivelurile 15 și 16, făcȘnd excepție. Fiecare nivel are o poartă prin cae se intră și una prin care se trece la următorul nivel. Odată cu schimbarea peisajului, în nivelul respectiv îți este oferită și o ieșire direct către sat, lucru de bun simț dealtfel. Accesul la nivelul următor nu este în nici un fel condiționat de o anumită „completare" sau „terminare" a nivelului curent. Nu, nu te forțează nimeni, însă creaturile din ce în ce mai numeroase și mai fioroase, te vor lămuri repede că nu ai șanse dacă nu cureți fiecare nivel de monștrii, bani și obiecte, pentru a obține experiență și fonduri necesare supraviețuirii. Vital este să te întorci din când în când în sat ca să cumperi licori, poțiuni și alte chestii dintr-astea, să repari armele uzate, să afli tot soiul de zvonuri interesante și să vinzi din obiectele nefolositoare. Te poți întoarce fie „cu piciorul" fie cu ajutorul unui „Town Portal", o vrajă care, ca mai toate lucrurile, costă.

Ca o concluzie, pot spune că Diablo este o intersecție bine aleasă între RPG și jocurile de acțiune, cu elemente economice și care implică și puțină gândire, pe lângă rapiditate de „maus".

Una din configurațiile de bază ale inventarului înainte de întâlnirea cu Diablo. Mă rog, până la urmă s-a dovedit că tipul nu e chiar atât de rău.

Interfața

Este o încercare reușită de a mări jucabilitatea. Începând cu un fel de „hotkey"-uri pentru folosirea mai rapidă a obiectelor, trecând prin modul de deplasare și terminând cu harta, interfața este cât se poate de apropiată de adevăr.

Ăăă... atât.

Personaje

Warrior, Rogue și Sorceror. Warrior-ul simbolizează războinicul în căutarea aventurii și, în calitatea lui de războinic, stă cel mai bine cu forța și vitalitatea, potrivit cu dexteritatea și prost cu magia. Este cel mai bun în lupta corp la corp și dacă i-ai pus în mână o armă potentă, ai toate șansele să termini jocul cu el. Talentul caracteristic constă în capacitatea de a-și repara singur armele și armura, atunci când sunt uzate (există, ce-i drept, unele mici inconveniente).

Vrajitorul, deși este ultra-supărat, se pare că tot mai are nevoie de câte ceva de la vrăjitoarea satului. Sau poate, așa... ca-ntre colegi de breaslă.

Rogue reprezintă una din surorile frăției „Sightess Eye", care au obiceiul de a umbla în lume sub aparența unor rătăcitoare fără căpătâi, după cum le arată și numele. Ghilda din care fac parte a rămas renumită pentru priceperea elevelor sale în mânuirea arcului, ca și pentru dezvoltarea unei ciudate vederi interioare care le poate arăta existența unor posibile capcane, lucru care constituie abilitatea specială a personajului. Deși nu la fel de puternică și avantajată la capitolul vitalitate, ea compensează printr-o dexteritate excelentă și printr-o mai bună cunoaștere a științelor magice. Lupta de la distanță, cu ajutorul arcului, reduce posibilitatea rănirii în luptă, dar nu toate creaturile se deplasează îndeajuns de încet ca să poată fi ucise până ajung la tine și, mai ales, nu toate folosesc numai lupta de aproape.

Hm, are ceva caracteristici demne de luat în seamă, chestia aia de-i zice „Veil of Steel"

Sorceror-ul este unul din magii clanului Vizjerei, ordin interesat în a-și spori cunoașterea în domeniul magiei și demonologiei. Și cum altfel ar fi putut dobândi aceste cunoștințe, dacă nu trimițându-și oamenii să exploreze subteranele care au aparținut Horadrim-ului. Se bucură de o extremă abilitate în domeniul magiei, dar este foarte slab la capitolul forță și dexteritate, fiind egal cu Rogue în ce privește vitalitatea. Abilitatea specială constă în putința de a reîncărca singur „staff"-ul magic. În lumea aceasta, bagheta magică a urmat niște stranii mutații, transformându-se din vergeaua mlădioasă cu steluță aurie la capăt, atât de obișnuită în filmele cu zâne, într-o adevărat bâtă magică, de înălțimea unui stat de om, cu care poți să-i dai, la nevoie, adversarului în cap.

Lăsând gluma la o parte, și fiind oameni maturi și, pe desupra, serioși, în Diablo poți găsești și folosești „staff"-uri, specializate pe anumite vrăji, care pot crea respectiva vrajă de un număr limitat de ori, fără să-ți consume mana. Asta până se golește și trebuie reîncărcat.

În concluzie, vrăjitorul este cel mai dificil personaj. Necesită o bună cunoaștere a creaturilor sensibile sau imune la diferite magii, o economie de fier, dar este și cel mai spectaculos dintre toate trei.

Alte personaje în joc sunt cele pe care le întâlnești prin subterane și cele din sat. Aici, în minunatul peisaj ruralo-mioritico-demonic, cei mai importanți sunt: fierararul (vinde, cumpără și repară arme), vrăjitoarea cea... buuună (vinde și cumpără chestii magice și încarcă „staff"-uri), vraciul (te vindecă pe gratis și vinde poțiuni de însănătoșire) și înțeleptul cel misterios (contra cost, te ajută să identifici un obiect și să-i afli caracteristicile speciale). Mai există băiatul cel sărman cu picior de lemn, fără mamă, fără tată și fără copii, care-ți vinde chestii interesante la prețuri cel puțin la fel de interesante, hangiul, hangița (sau ceva de genul), bețivul satului cel haios (bețivul, nu satul) și, bineînțeles vacile cele trei de pe câmpia impregnată pesemne de magie de lângă casa vrăjitoarei. Cele buuuune (vrăjitoarea, nu vacile).

O a treia categorie de personaje sunt, bineînțeles, monștrii. Respectivii sunt împărțiți în trei caste, fiecare slujind pe unul din cei trei lorzi. Sincer, până acum nu m-a bucurat mai mult că mă omoară unul de-a lu' Baal sau unul de-a lu' Mephisto. Ce trebuie tu să aflii sunt punctele lor slabe, eventualele imunități la magie, foc, fulgere și, mai puțin important, numele.

Harta, făcută cu cap și coasdă, aduce într-adevăr un ajutor.

Pentru asta trebuie numai să pui cursorul pe unul din ei și să citești rapid în „description box" (dacă ai ce) cum îl cheamă și la ce e bun (dacă e la ceva). Numele te împiedică să-i confunzi pe monștrii asemănători, pentru că unii au niște verișori asemănători ca formă dar mai supărați ca acțiune. Care sunt mai predispuși la arc, care la halebardă, care la zeamă de cuțit și ce obiceiuri au , te las să observi pe propria-ți piele.

O clasă aparte de personaje sunt cele unice. Le întâlnești prin hrube și dialoghezi cu ele mai mult sau mai puțin, funcție de nivelul lor cultural și de gradul reciproc de simpatie. Îți oferă tot soiul de lucruri, de la obiecte mirifice la bâte-n cap. Unul care apare întotdeauna este Butcher-ul de la nivelul 2, pe care-l găsești în biroul lui personal, și care-ți oferă cu mărinimie, după ce-l omori, ce-i drept, un frumos și magic satâr. Altul ar fi King Leoric însuși, prezent sub formă de schelet damnat, la nivelul 4. Mai zgârcit din fire, nu-ți oferă decât experiență.

Obiectele

Le poți fie cumpăra de la suprafață, fie găsi în labirint, la creaturile ucise sau în cufere, butiîoaie și cripte. Atenție, oameni buni, elemente potrivnice partidului și statului au instalat tot felul de capcane pe lângă criptele, butoaiele și cuferele enumerate mai sus.

Obiectele sunt multe. Foarte multe. Începând cu săbii, topoare, buzdugane, arcuri, armuri (ușoare, medii și grele, cică), coifuri, scuturi și terminând cu poțiuni de viață și mana, staff-uri, inele, amultee, cărți și pergamente magice, plus banii, magici și ei în felul lor. Dacă ne mai gândim că din fiecare există vreo trei, patru sau mai multe tipuri, la care se adaugă obiectele unice și neidentificabile, cu propriile lor caracteristici, colecția devine impresionantă.

Care sunt caracteristicile astea pe care ți le pot oferi obiectele magice? Păi, ia ca toporul lui The Butcher, îți oferă +10 la Strenght și nu numai. O amuletă îți poate oferi +2 la toate atributele, un coif îți mărește raza vizuală (cercul de lumină în care te afli), altul ți-l micșorează, dându-ți în schimb plus nuș' ce, nuș'ț'unde și tot așa.

Armele și armurile au și ele caracteristicile lor. Pentru arme cel mai important este cât de tare dau în inamic, pentru armuri cât de tare dau în lovitura inamicului. Mai toate obiectele au un parametru Durability. Odată cu folosirea unui obiect, acesta se uzează, până la a deveni inutilizabil dacă nu e reparat. Singurii care pot repara obiecte sunt Griswold, fierarul și războinicul. Problema e că ife dai bani fierarului și obiectul e adus la valoarea maximă a durabilității fie îl repari tu (războinc fiind) stricându-l un pic astfel încât durabilitatea maximă este diminuată ușor (ceva semănător se întâmplă și cu baghetele magice reîncărcate de vrăjitor și nu de vrăjitoare).

Majoritatea obiecteleor (arme, armuri, cărți magice) au niște „minimum requirements". Nu poți să tragi cu arcul cel șmecher pentru că ai dexteritate 55 iar minimul este 75. Nu poți citi cartea de magie ca să înveți vraja, pentru că-ți trebuie 85 magie și tu nu ai decât.... Hm, aici ar fi o șmecherie.

Magie

„Might and Magic are spokes on the same wheel... In lacking one, you lack both..."

În lumea lui Diablo, vrăjile pot fi produse pe trei căi: cu o bagetă magică, cu un pergament magic sau cu ajutorul celor învățate din cărțile de magie.

Staff-ul am explicat cum funcționează, pergamentul dispare odată vraja utilizată. Cărțile de magie le poți vinde sau citi (caz în care dispar). Dacă pui mâna pe cărți de magie conținând aceeași vrajă și le citești, nivelul vrăjii respective crește și devine mai eficientă.

Cum am spus, nu ai mari șanse să întâlnești toate vrăjile într-un singur joc, dar sunt câteva care apar cu încăpățânare de fiecare dată. Fireboltu' este cu sfere de foc pe care le servești adversarului în semn de prietenie. Lightning e cam același lucru, numai că dai cu fulgere. Healing-ul transformă mana în sănătate, că-i mai bună decât toate. Town Portal deschide o poartă către satul de la suprafață (ajunge numai pentru un drum dus-întors, dar te scutește de a urca și coborâ niveluri și de timpii de așteptare implicați). Identify-ul te scutește de a cere sfatul înțeleptului din sat, atunci când vrei să afli ce oferă un obiect magic neidentificat. Ei, ar mai fi multe, dar găsiți singuri și experimentați.

Precum legendarul Hagi Tudose jucătorul de Diablo nu se îndură să vândă din obiecte sau să cheltuiască banii pe prostii. Și-uite-așa, le depozitează pe unde poate.

CATEGORIA: Rpg/Action PRODUCĂTOR: Blizzard FORMAT: 1 cd

Resurse:

	Minim	Recomandat
Sistem	Win 95, P90/16M	Pentium/120, 24MB
CD-ROM	2x CD-ROM	—
Altele	—	Placa de sunet

Concluzia

Concluzia se cam desprinde singură, fără să fiu nevoit să o trag eu. Totuși, pentru a fi cu inima împăcată o să punctez câteva chestii. Deci:

• joc extraordinar de bine realizat, sub toate aspectele, tehnic, artistic.
• îndeajuns de aproape de RPG și îndeajuns de dinamic, ca să ofere satisfacție atât celor pasionați de genul „calculat" al RPG-urilor cât și celor care caută acțiunea
• are un nivel foarte ridicat al așa numitei jucabilități, interfața, generatorul de nivele și gradul de dificultate fiind foarte bine gândite
• oferă posibilități foarte mari pentru jocul multiplayer
• poate unul din puținele jocuri pe care le poți juca din nou de la capăt fără nici cea mai mică teamă că ai să vezi aceleași lucruri
• singura problemă e legată de ancorarea în Win95, mergând însă fără probleme sau bug-uri

E destul de clar acum, sper, că RPG-ist sau nu, ai toate șansele să-ți placă Diablo. Rău de tot.

Îmbinare excelentă între dinamism și RPG. Realizare mai mult decât foarte bună.

Dacă facem abstracție de cerințele de sistem, de-acum obișnuite, nu văd mare lucru rău.